Nothing is forever

Picture 104

Azi-dimineață, după ce am coborât din metroul plin de copii ce mergeau spre școală, m-a cuprins o senzație ciudată rău. În fiecare septembrie, de prin 2000 până în 2005, începutul școlii era, pentru mine cel puțin, o întreagă tragedie. Nu pentru că nu mi-ar fi plăcut școala. Nu pentru că însemna întoarcerea la trezitul cu noaptea-n cap sau terminarea verii. Ci pentru că nu mai puteam ajunge la zbor la fel de mult și de des. Luni și marți treceau cât de cât ok, știam că nu se zboară, însă miercuri deja explodam. Wilga bâzâia veselă, cu planorul în coadă, deasupra orașului, parcă doar pentru a-mi face în ciudă că eu stau la școală, iar ceilalți – la aerodrom.

Reîntoarcerea la aerodrom, în fiecare w-end, mi se părea o adevărată sărbătoare și-mi umpleam plămânii cu mirosul amețitor de kerosen ars. Mângâiam planoarele și le duceam spre înaltul cerului, iar și iar, ca-ntr-o fericire continuă. Oboseala dulce mă învăluia sâmbăta după-amiază și-mi odihneam gândurile visând la ziua de duminică, la alte zboruri, la mai multe zboruri. Duminica venea ca o binecuvântare, deși uneori înduram vânturi groaznice sau stropii rătăciți de ploaie. Mușcam din orizont cu atâta poftă și speranțele mă părăseau la gândul că urmează o nouă zi fără zbor. Nu de școală, ci doar fără zbor.

Astfel, toamna se împletea cu iarna, când reduceam motoarele la minimum și îmi hrăneam pasiunea din fotografiile făcute peste vară.

Deși școala mea nu mai începe în mijloc cald de septembrie, încă mă încearcă senzația stranie că-mi lipsește ceva, că mâinile-mi sunt legate cu o sfoară invizibilă. Iar zborul, cu frumusețile sale nebănuite, pare a fi tot mai departe.

Fâl, fâl

Zilele astea am avut parte de ceea ce-mi doream si chiar nu credeam ca mi se poate intampla. Vineri seara, cineva drag a hotarat sa plecam la Deva. N-am mai stat pe ganduri si sambata dupa-masa eram in planor, la 400 m, in dubla cu instructorul care m-a scos la simpla acum 6 ani. Wow, ce a trecut timpul. Dar zborul cu planorul e ca mersul pe bicicleta (mai putin periculos 🙂 si nu ai cum sa-l uiti), asa ca remorcajul la avion a iesit ca la carte. Drept urmare, duminica am facut vria si un zbor in simpla comanda. A fost fain si pentru ca m-am reintalnit cu o mare parte din planoristi si am mai stat la povesti + am zburat cu ULM-ul lui Vio Marton. Vremea a tinut cu noi sambata si in prima parte a zilei de duminica. Dupa ce am hangarat, a inceput sa ploua + grindina, asa ca am putut pleca linistiti pe la casele noastre.

Am ajuns la Bucuresti cu un zambet maaaare pe fata 🙂 Urmeaza Aero GP, la Constanta! Hurrrrray!