Sambata dimineata am ajuns la Deva, dupa un drum lung si obositor. Noroc ca, inainte de a urca in tren, am baut un expresso dublu si n-a trebuit sa inchid un ochi toata noaptea. De altfel, n-am inchis un ochi toata ziua.
Anyway, am avut parte de o zi superba. Desi cand am ajuns acasa si m-am trezit fara ai mei, pentru ca erau deja la serviciu, am avut o senzatie de singuratate acuta, pana la urma, ziua s-a dovedit a fi linistitoare si frumoasa. Am facut un dus rapid, am mancat si am plecat spre aerodrom. Bucuria si linistea m-au cuprins cand m-am cufundat in pantecul primitor al pasarii de dural. Am dat raportul pentru decolare, cablul s-a intins si in cateva fractiuni de secunda am inceput sa plutim spre vazduh. Miscarile de mansa si palonier au venit de la sine; ma simteam una cu planorul, gata sa ma ridic peste linia orizontului. Senzatia nu poate fi descrisa in cuvinte; acceleratia te impinge aproape insesizabil in scaun, picioarele iti par atarnate de cerul patriei; in capatul pantei de urcare, botul planorului coboara, in semn de multumire adresata mosoristului. Turul de pista a fost suficient. Zambetul mi-a revenit pe buze si de aici lucrurile au inceput sa se inveseleasca. I-am cunoscut pe planoristii care au zburat pe Deva inca din 1978. A fost minunat sa-i vad zburand, asa cum o faceau pe vremuri si sa ii ascult povestind emotionati despre experientele legate de zbor. Atmosfera prea turbulenta pentru scoala ne-a trimis la hangar, unde am lenevit putin in hamacul Laurei, our lethal weapon :P.
La apus, ne-am instalat langa foisor si l-am ascultat pe dl. Mircea Finescu, o legenda vie a planorismului romanesc, povestindu-si o parte din viata de pilot. A fost printre primii planoristi care au zburat pe terenul de la Deva; a sarit cu parasuta dintr-un planor la un zbor de incercare, dupa ce a intrat in nori, iar planorul (unguresc, care avea doar altimetru si variometru, iar frana aerodinamica era aproape inexistenta) a facut vrie plata; a zburat pe planoare construite din lemn si panza. A fost o placere sa-i ascult glumele si sfaturile.
Duminica n-am fost in stare sa ma ridic din pat la 6.15, cand a incercat tata sa ma convinga sa mergem impreuna la aerodrom. Drept urmare, am ajuns la zbor pe la 10 si ceva. Vremea a fost destul de ciudata, dar nu ne-a impiedicat sa facem cate o dubla si o simpla la mosor. La primul zbor, l-am plimbat pe unul din instructorii tineri, iar la al doilea, am mers singura. Mosorul tragea bine, asa ca m-a luat cu tot cu fulgi la decolare, iar declansarea s-a produs in forta. Inaltimea anemica nu mi-a permis sa ma indepartez prea tare de aerodrom, asa ca turul de pista a fost unul destul de scurt.
Cum calatorului ii sade bine cu drumul, duminica seara m-am urcat in accelerat si am pornit spre Bucuresti. Ruta a fost groaznica, trenul – extrem de aglomerat. N-am pus geana pe geana toata noaptea – m-a tinut de povesti un tip din Republica Moldova, care a terminat anul acesta Liceul de Arta Grafica din Arad. Din vorba in vorba, am ajuns la subiectul care il interesa: religia. E crestin si vrea sa devina misionar in tarile musulmane. Evident ca m-am aratat destul de sceptica in privinta schimbarii fortate a religiei unei populatii. De ce sa mergi si sa ii convingi pe niste oameni, care au deja o anumita credinta, ca Dumnezeul in care crezi tu e cel adevarat ? In fond, el discuta in termeni de normal/anormal, spunand ca e firesc sa crezi in acea Divinitate care s-a sacrificat pentru tine si care te poate mantui, spre a dobandi viata vesnica. Intr-un final, mi-a spus ca nu am cum sa inteleg ceea ce spune pentru ca nu sunt o initiata :)).
In acelasi compartiment cu noi au mai calatorit doua cupluri care mergeau la mare. Mi s-au oferit cateva mostre de „neamprostism” pur de-a lungul calatoriei: aruncat cutii/sticle/hartii pe fereastra, fumat in compartiment, injurat controlori, dormit cu picioarele-n sus, atarnate pe geam, ascultat manele la telefon si cate si mai cate. „And I say Romania is my country…”.
W-end-ul a trecut prea repede. Am ajuns la Bucuresti ca un zombie. Acum sunt la birou si mi se invart ochii pe monitor precum antenele de radar.
