Nothing is forever

Azi-dimineață, după ce am coborât din metroul plin de copii ce mergeau spre școală, m-a cuprins o senzație ciudată rău. În fiecare septembrie, de prin 2000 până în 2005, începutul școlii era, pentru mine cel puțin, o întreagă tragedie. Nu pentru că nu mi-ar fi plăcut școala. Nu pentru că însemna întoarcerea la trezitul cu noaptea-n cap sau terminarea verii. Ci pentru că nu mai puteam ajunge la zbor la fel de mult și de des. Luni și marți treceau cât de cât ok, știam că nu se zboară, însă miercuri deja explodam. Wilga bâzâia veselă, cu planorul în coadă, deasupra orașului, parcă doar pentru a-mi face în ciudă că eu stau la școală, iar ceilalți – la aerodrom.

Reîntoarcerea la aerodrom, în fiecare w-end, mi se părea o adevărată sărbătoare și-mi umpleam plămânii cu mirosul amețitor de kerosen ars. Mângâiam planoarele și le duceam spre înaltul cerului, iar și iar, ca-ntr-o fericire continuă. Oboseala dulce mă învăluia sâmbăta după-amiază și-mi odihneam gândurile visând la ziua de duminică, la alte zboruri, la mai multe zboruri. Duminica venea ca o binecuvântare, deși uneori înduram vânturi groaznice sau stropii rătăciți de ploaie. Mușcam din orizont cu atâta poftă și speranțele mă părăseau la gândul că urmează o nouă zi fără zbor. Nu de școală, ci doar fără zbor.

Astfel, toamna se împletea cu iarna, când reduceam motoarele la minimum și îmi hrăneam pasiunea din fotografiile făcute peste vară.

Deși școala mea nu mai începe în mijloc cald de septembrie, încă mă încearcă senzația stranie că-mi lipsește ceva, că mâinile-mi sunt legate cu o sfoară invizibilă. Iar zborul, cu frumusețile sale nebănuite, pare a fi tot mai departe.