Nothing is forever

Picture 104

Azi-dimineață, după ce am coborât din metroul plin de copii ce mergeau spre școală, m-a cuprins o senzație ciudată rău. În fiecare septembrie, de prin 2000 până în 2005, începutul școlii era, pentru mine cel puțin, o întreagă tragedie. Nu pentru că nu mi-ar fi plăcut școala. Nu pentru că însemna întoarcerea la trezitul cu noaptea-n cap sau terminarea verii. Ci pentru că nu mai puteam ajunge la zbor la fel de mult și de des. Luni și marți treceau cât de cât ok, știam că nu se zboară, însă miercuri deja explodam. Wilga bâzâia veselă, cu planorul în coadă, deasupra orașului, parcă doar pentru a-mi face în ciudă că eu stau la școală, iar ceilalți – la aerodrom.

Reîntoarcerea la aerodrom, în fiecare w-end, mi se părea o adevărată sărbătoare și-mi umpleam plămânii cu mirosul amețitor de kerosen ars. Mângâiam planoarele și le duceam spre înaltul cerului, iar și iar, ca-ntr-o fericire continuă. Oboseala dulce mă învăluia sâmbăta după-amiază și-mi odihneam gândurile visând la ziua de duminică, la alte zboruri, la mai multe zboruri. Duminica venea ca o binecuvântare, deși uneori înduram vânturi groaznice sau stropii rătăciți de ploaie. Mușcam din orizont cu atâta poftă și speranțele mă părăseau la gândul că urmează o nouă zi fără zbor. Nu de școală, ci doar fără zbor.

Astfel, toamna se împletea cu iarna, când reduceam motoarele la minimum și îmi hrăneam pasiunea din fotografiile făcute peste vară.

Deși școala mea nu mai începe în mijloc cald de septembrie, încă mă încearcă senzația stranie că-mi lipsește ceva, că mâinile-mi sunt legate cu o sfoară invizibilă. Iar zborul, cu frumusețile sale nebănuite, pare a fi tot mai departe.

Dor de toate

Sunt acasa. Saptamanile au zburat pe nesimtite. Deva, Cluj, Sibiu, Craiova, Caracal, Slatina, Bucuresti, iar Sibiu, iar Bucuresti, iar acum am ajuns la Deva din nou. Mi-era dor de toate lucrurile mici, de oamenii pe care n-am timp sa ii sun niciodata, de zbor si de aerul tare de la aerodrom.

Regretele incep sa curga pentru ca, aproape cliseistic, uitam sau, pur si simplu, nu ne facem timp sa ii cautam pe cei dragi. Iar cand ii vedem suferind, intreband intunericul noptilor reci daca mai apuca lumina orbitoare a zilei de maine, constiinta incepe sa ne macine. Imi pare atat de rau ca nu mi-am facut timp sa dau cate un telefon, macar o data pe saptamana, acasa. Sa ii intreb pe cei ce m-au crescut, care m-au plimbat prin oraselul uitat de lume, care m-au dat in leagan si cu mana lor calda au sters orice durere, ce mai fac; daca sunt sanatosi… Sa le spun ca mi-e dor de ei mereu. Dintr-o data, timpul s-a contractat si numar fiecare clipa, incercand sa o trag de maneca, poate se va intinde. Sa avem timp sa ne spunem tot ce n-am spus niciodata.

Insa, acum e prea tarziu. Apreciati toate lucrurile mici, agatate in senin.