Sunt acasa. Saptamanile au zburat pe nesimtite. Deva, Cluj, Sibiu, Craiova, Caracal, Slatina, Bucuresti, iar Sibiu, iar Bucuresti, iar acum am ajuns la Deva din nou. Mi-era dor de toate lucrurile mici, de oamenii pe care n-am timp sa ii sun niciodata, de zbor si de aerul tare de la aerodrom.
Regretele incep sa curga pentru ca, aproape cliseistic, uitam sau, pur si simplu, nu ne facem timp sa ii cautam pe cei dragi. Iar cand ii vedem suferind, intreband intunericul noptilor reci daca mai apuca lumina orbitoare a zilei de maine, constiinta incepe sa ne macine. Imi pare atat de rau ca nu mi-am facut timp sa dau cate un telefon, macar o data pe saptamana, acasa. Sa ii intreb pe cei ce m-au crescut, care m-au plimbat prin oraselul uitat de lume, care m-au dat in leagan si cu mana lor calda au sters orice durere, ce mai fac; daca sunt sanatosi… Sa le spun ca mi-e dor de ei mereu. Dintr-o data, timpul s-a contractat si numar fiecare clipa, incercand sa o trag de maneca, poate se va intinde. Sa avem timp sa ne spunem tot ce n-am spus niciodata.
Insa, acum e prea tarziu. Apreciati toate lucrurile mici, agatate in senin.