Aviaţiunea dă senzaţia!

Mitingul de la Băneşti a fost incredibil. Cam ăsta ar fi rezumatul evenimentului de sâmbătă.

În detaliu, au fost oameni şi avioane, evoluţii spectaculoase şi muuuulte emoţii.

Ştiţi cum e să stai sub caruselul Iacărilor Acrobaţi, să-ţi zbârnăie elicile pe la urechi şi să te laşi învăluit de fumul avioanelor? Dacă nu ştiţi, vă recomand să încercaţi. După ce Iacării au terminat evoluţia, toţi cei 10+, care eram de cealaltă parte a pistei, aveam câte un zâmbet larg pe faţă, pielea de găină şi ne uitam unii la alţii miraţi 🙂 de ce-am avut ocazia să simţim. A fost extraordinară experienţa.

A fost primul miting la care nu am pus mâna pe camera foto şi-am ales să savurez zborul. Am stat printre avioane, am ascultat motoarele Extrelor torcand şi-am respirat mirosul de carburant ars. Încă nu mi s-au aranjat prea bine în cap cele trei zile petrecute la Băneşti, dar cred că asta contează foarte puţin. Am rămas cu un sentiment de bine şi de mulţumire + am cunoscut câţiva oameni minunaţi. Iacării au fost extraordinari, iar Jurgis Kairys a intrat pe lista acrobaţilor de văzut măcar o dată pe an. Nu spun asta doar pentru că reuşeşte să ne lase, de fiecare dată, cu gurile căscate, ci pentru că, după discuţia de duminică dimineaţa, mi-am dat seama că nu a trăit degeaba. Câte ar avea de învăţat unii piloţi de-ai noştri de la el, oho!

Mitingul ăsta a avut de toate, pornind de la aeromodele şi terminând cu paraşutişti, şi a reuşit să demonstreze, dacă mai era nevoie, ca pasiunile sunt motoarele vieţii noastre de zi cu zi.

Mulţumesc, Aripi Româneşti şi Iacării Acrobaţi&Co! You did a great job! 😉

P.S.: Urmăriţi-o pe Mihaela Olteanu evoluând pe Extra 300L 😉 I see good things in her future!

Zile înaripate

A trecut atât de mult timp de când am pus piciorul în planor încât sâmbătă, când tata mi-a spus să mă pregătesc de zbor, m-am ciupit, ca să fiu sigură că e pe bune. Și a fost.

După ce l-am dat pe Leon cu fundul prin scaieți, ca să se prindă că a ieșit la simplă și să-i pregătim partea dorsală pentru termică, am stat și m-am tot uitat la minunatele păsări de dural, urcând și coborând din cer, ca într-un dans binecunoscut. Reîntoarcerea la zbor face bine, pansează răni și alungă nemulțumiri. E ca o fericire intensă, ce inundă toate cotloanele interioare și-ți pune sclipirea aia unică în ochi. E bucurie fără margini, până la urmă.

M-am cuibărit în pântecul planorului alb, cu parașuta roșie în spate. I-am verificat comenzile, mâinile s-au coordonat fără să gândesc. Îmi făceam griji că poate am uitat cum e cu zborul, dar după desprindere, totul a venit natural, ca într-o conversație cu un om drag, pe care-l simți foarte aproape.

Cele patru zboruri în tur de pistă, de sâmbătă şi duminică, m-au adus mai aproape de mine şi de ceea ce-mi place să fac de când mă ştiu. Am redescoperit plăcerea de a sta în câmp, cu soarele fierbinte în cap, am simţit cum e să te întorci la familia de pe aerodrom, unde discuţiile se termină mereu în hohote de râs. Şi, mai mult, m-am întors la zborul cu tata. Ştiu sigur că i-a plăcut să-l plimb peste seninul perfect, pentru că la finalul celor două zile încă purta în ochi sclipirea omului fericit.

Aştept cu nerăbdare alte zile cu aripi.