Categorie: personale

Small things

2011 mi s-a furişat în casă şi dacă n-ar fi fost toată agitaţia de la miezul nopţii, când pisica a înnebunit din cauza artificiilor şi a petardelor, poate nici n-aş fi remarcat că am terminat ceva şi am început altceva. De fapt, e doar o întrerupere temporară, e doar senzaţia că s-a terminat o etapă şi începe una nouă. Până la urmă, pe 1 ianuarie nu s-a terminat nici criza, nici anotimpul nu s-a schimbat, nici obiceiurile proaste nu au dispărut. Probabil îi face bine psihicului să ştie că primeşte şansa unui nou început. Anyway, nu era vorba despre asta.

Stăteam şi mă gândeam nopţile trecute, când Moş Ene a uitat să mă viziteze, la faptul că, indiferent de situaţie sau de oamenii cu care interacţionezi, e bine să ştii când să te opreşti. Când să spui stop şi să o iei în altă direcţie sau, pur şi simplu, să devii de neclintit.

Eu n-am prea ştiut să mă opresc, nu ştiu dacă e din cauza zodiei :)). Berbecii se aruncă în vâltoarea lucrurilor cu capul înainte, se grăbesc mereu, iar când dau de planetă, se uită lung şi nu-şi pot explica ce i-a lovit. Mi-a cam plăcut să am ultima replică, să fac ultima vizită, să provoc ultimele priviri. Deşi ştiam că toate astea nu îmi vor aduce nimic bun, le-am făcut cu bună ştiinţă, gândindu-mă că n-am nimic de pierdut. N-am prea avut, însă am rămas cu un gust amar şi m-am întristat degeaba. Pentru că simt cam mult şi pe gratis.

Aşadar, rezoluţia pentru anul ăsta este să învăţ să mă opresc la timp şi, mai ales, să mă gândesc şi la felul în care simt ceilalţi.

Decembrie, 29

Am aşteptat zilele astea libere precum un bolnav care are nevoie de un transplant de măduvă. Simţeam nevoia de a sta şi a mă gândi la nimic, de a asculta oraşul încremenit în zăpadă şi liniştea nepreţuită a casei bunicilor. De azi-dimineaţă, stau în bucătărie, pe pat (bunicii au o bucătărie pe jumătate din garsoniera mea :)) ) şi o urmăresc pe Biba trebăluind. Biba e bunica mea, ultima rămasă, după plecarea bunicului meu, Babu. Biba şi Babu, adică bunicii mei, şi-au luat numele ăsta de pe vremea când eu nu prea puteam să ma exprim coerent :)), aşadar nici „bunică” sau „bunic” nu-mi ieşeau. Şi-aşa vor rămâne mereu, că-s de neînlocuit.

Miroase a cozonaci cu nucă şi mâinile veşnic reci se încălzesc de la soba încinsă. Doar Biba mă mai necăjeşte, când începe să se întrebe de ce nu o mai adună Dumnezeu. De când s-a dus Babu, îi e tare greu. Au fost alături atâta amar de vreme, şi-au rânduit casa şi viaţa după binele amândurora, iar acum, când a rămas singură, simte că nu mai are niciun rost pe lumea asta. Dar se înveseleşte când povestim câte-n lună şi în stele şi parcă viaţa mijeşte frumos prin zâmbetul ei.

Şi pe mine m-a cam răsturnat plecarea rapidă a lui Babu, însă în loc să mi-l amintesc încremenit în sicriu, prefer să-l simt lângă mine, bucurându-se de binele ce mi se întâmplă sau bătându-mă pe umăr când mai plec ochii în faţa unora care nu merită. De multe ori, parcă îl văd dând din cap nemulţumit şi dezamăgit şi-mi dau seama că ar trebui să schimb foaia.

În bucătăria caldă şi frumos mirositoare apar minuni, iar pe fereastră încape tot dealul Cetăţii, învăluit în lumina anemică a lui Decembrie. Nu-mi lipseşte nimic. Liniştea şi dragul de oameni îmi poartă de grijă.

S-aveţi un sfârşit de an pe măsura sufletului vostru! 🙂