Am aşteptat zilele astea libere precum un bolnav care are nevoie de un transplant de măduvă. Simţeam nevoia de a sta şi a mă gândi la nimic, de a asculta oraşul încremenit în zăpadă şi liniştea nepreţuită a casei bunicilor. De azi-dimineaţă, stau în bucătărie, pe pat (bunicii au o bucătărie pe jumătate din garsoniera mea :)) ) şi o urmăresc pe Biba trebăluind. Biba e bunica mea, ultima rămasă, după plecarea bunicului meu, Babu. Biba şi Babu, adică bunicii mei, şi-au luat numele ăsta de pe vremea când eu nu prea puteam să ma exprim coerent :)), aşadar nici „bunică” sau „bunic” nu-mi ieşeau. Şi-aşa vor rămâne mereu, că-s de neînlocuit.
Miroase a cozonaci cu nucă şi mâinile veşnic reci se încălzesc de la soba încinsă. Doar Biba mă mai necăjeşte, când începe să se întrebe de ce nu o mai adună Dumnezeu. De când s-a dus Babu, îi e tare greu. Au fost alături atâta amar de vreme, şi-au rânduit casa şi viaţa după binele amândurora, iar acum, când a rămas singură, simte că nu mai are niciun rost pe lumea asta. Dar se înveseleşte când povestim câte-n lună şi în stele şi parcă viaţa mijeşte frumos prin zâmbetul ei.
Şi pe mine m-a cam răsturnat plecarea rapidă a lui Babu, însă în loc să mi-l amintesc încremenit în sicriu, prefer să-l simt lângă mine, bucurându-se de binele ce mi se întâmplă sau bătându-mă pe umăr când mai plec ochii în faţa unora care nu merită. De multe ori, parcă îl văd dând din cap nemulţumit şi dezamăgit şi-mi dau seama că ar trebui să schimb foaia.
În bucătăria caldă şi frumos mirositoare apar minuni, iar pe fereastră încape tot dealul Cetăţii, învăluit în lumina anemică a lui Decembrie. Nu-mi lipseşte nimic. Liniştea şi dragul de oameni îmi poartă de grijă.
S-aveţi un sfârşit de an pe măsura sufletului vostru! 🙂
