Sub stele

Atunci când aud numele lui Mircea Cărtărescu, îmi apare în fața ochilor manualul de limba română din clasa a IX-a, deschis la poezia „O motocicletă parcată sub stele”. Recunosc, până atunci auzisem de Cărtărescu doar pe la TV și nu îi acordasem prea multă importanță. Noua generație de poeți nu se afla încă în vizorul meu, asta pentru că eram obișnuită cu Bacovia, Blaga, Minulescu și Stănescu de parcă aș fi crescut cu ei în casă. Scriam și eu poezie (sau, mai degrabă, doar versuri), timid, mai mult despre frunze albastre și alte bălării, influențată puternic de scrierile lui Bacovia, pe care obișnuiam să le savurez în copilărie, în casa bunicilor mei.

O motocicletă parcată sub stele

sunt o motocicletă parcată sub stele, lângă vitrina magazinului de reparat televizoare.
din gang vine curent. sunt palidă, slăbită.
în magazin au lăsat un bec aprins, așa că vreo două tuburi catodice
ghivece cu asparagus și cactuși, rafturi de cornier înțesate de carcase de televizor, casete AGFA și cabluri
lucesc tulbure, îmi populează singurătatea.
căci mă simt singură.

în oglinda mea retrovizoare roiesc galaxiile,
aburesc stelele în roiuri globulare, își trimit gâfâitul radiosursele
toate îndepărtându-se-n fugă, ca niște criminali de la locul faptei
lăsând o dâră de sânge în urmă.

ce liniște. câteodată mă-ntreb
ce-o însemna să faci dragoste. căci ei vorbesc doar de asta. în fiecare sâmbătă ei mă încalecă
și mă târăsc pe șosele. văd dealurile, norii, soarele
picăturile de ploaie, copacii încurcându-se-n curcubeu …
ah, cilindrii mei îmi ticăie nebunește. atunci chiar simt că trăiesc.
ei intră în motel și fac dragoste.
ei sunt Stăpânii și se simt liberi.
dar cum poate fi cineva liber când e făcut din celule?
… și înapoi în gang; lângă vreo dacie prăfuită.

mi-e sete de dragoste. dacă aș putea iubi măcar vreun stecker cu prelungitor din vitrina asta.
mi-aș luneca degetele pe pielea lui de plastic alb, dac-ar vrea
și dac-aș avea degete. dac-aș putea să trăiesc
măcar și în câmpul bioelectric al cactusului …
curând, curând o să mor, și n-am făcut nimic în lumea asta, or să mă arunce la fiare vechi
or să îmi crape farul și becul ars are să-mi atârne de două firișoare de liță.
toată viața i-am ajutat pe alții să facă dragoste
iar eu o să mor printre bobine, magneți și ciulini.

sunt o motocicletă parcată sub stele.
dimineața or să mă-ncalece iar, or să-mi suceasca ghidonul, or să mă ambreieze
și iar pe asfaltul multicolor, printre dealurile roșcovane, printre munții albaștri
prin depresiunile strabătute de râuri
peste pasajele de cale ferată, prin orașe de provincie cristaline
rulând împotriva vântului prin stropii de ploaie și gazul de eșapament, mâncând kilometrii.
asta o însemna să faci dragoste?
oricum, asta e consolarea mea, e meseria mea, e dragostea mea.
pentru asta merită să fii singur.

După experiența cu motocicleta de sub stele, am continuat cu poezia lui Cărtărescu, însă nu prea mult, asta pentru că i-am descoperit proza. După mai multe recenzii, am citit  „De ce iubim femeile”, nu neapărat cu gândul de a găsi vreun răspuns, cât mai degrabă pentru că aveam nevoie să văd latura sensibilă a unui bărbat. Let’s face it, oricărei femei i-ar plăcea, chiar dacă nu o recunoaște, să știe că bărbatul de lângă ea o iubește pentru toate lucrurile mici pe care le face, „pentru că joacă șah, whist sau ping-pong fără să le intereseze cine câștigă. Pentru că șofează prudent în mașini lustruite ca niște bomboane, așteptând să le admiri când sunt oprite la stop și treci pe zebră prin fața lor”.

După ce am terminat cartea, Mircea Cărtărescu a intrat, pentru mine, în standby. Nici nu mai știu cu ce l-am înlocuit, să fi fost Haruki Murakami ? Cert e că, până acum câteva luni, nu am mai pus mâna pe o carte de-a lui. Asta până când am auzit de apariția volumului „Frumoasele străine”, pe care l-am găsit pe birou la întoarcerea din concediu (mulțumesc, Ciprian!). Mare bucurie!

Ieri am terminat cartea, a fost o lectură dezarmant de sinceră și de distractivă în același timp. Cele trei povestiri prezintă câte un Cărtărescu din etape diferite, dar care rămâne permanent plin de umor. Azi-dimineață am început „Pururi tânăr, înfășurat în pixeli”, iar pe listă urmează „Orbitor”, volumul despre care autorul spune că i-a mâncat 15 ani din viață.

Photo credits: Alex Conu