Jurnalul Oanei Pellea n-a făcut decât să mă transpună, într-o manieră neobișnuită, într-o lume aparent greu accesibilă. Până la urmă, și-a pus pe hârtie „o bucată de carne”, o felie din viață. Și de ce spuneam „aparent greu accesibilă” ? Pentru că, dacă vreun jurnalist sau orice om interesat cu adevărat de viața și de familia ei, i-ar fi adresat niște întrebări de bun-simț, sunt sigură că i-ar fi răspuns cu dragă inimă. Pentru că așa e Oana Pellea, un om care vrea să dăruiască din preaplinul său.
În cele câteva ore petrecute cu cartea în brațe, am avut senzația că ma aflu într-o cameră cu multă lumină caldă și curată, iar filmul vieții sale, cu dorul de părinți, de actori, de oameni, mi se închipuie aievea. Am urmat-o în toată lumea, pe toate scenele pe care a jucat, i-am stat alături în spital și la Tismana. Asta mi-a inspirat cartea: dragoste, credință și mult dor.
E uluitor cum Oana Pellea își alege cuvintele astfel încât să nu strivească pe nimeni. Poate că ar trebui să ne gândim mai des la vorbele pe care le aruncăm, la judecățile pe care le facem și la nepăsarea cu care îi tratăm uneori pe ceilalți. Mi s-a confirmat încă o dată că în România mai există oameni frumosi care-și prețuiesc semenii. Oana Pellea e unul dintre ei.
Photo by Alex Gâlmeanu