Intre doua trenuri.
Azi am fost la bunici. Acolo ma simt ca acasa, probabil din cauza ca ei m-au crescut pana la 7 ani. Intr-un orasel ordonat, dar mort de acum cateva zile, pe strada Victoriei, nr.1, in casa bunicilor, am descoperit din nou bucuria de a fi copil. Mirosea a copilarie, in dormitor, in camara si in baia verzulie, in care baie se face cu apa incalzita in cazan. Pe polita, ca intotdeauna, stateau aliniate ca niste soldatei, paharul verde, cu doua periute si o pasta de dinti, crema de fata Nivea, un aparat de ras si un aftershave. Lucrurile erau la locurile lor, ca odinioara, cand in pahar erau trei periute, doua mari si una micuta. Toate imi pareau mari; asteptam sa cresc, astfel incat sa pot atinge cu degetele picioarelor capatul celalalt al cazii. Acum, abia mai incap 
. Bunicii au ramas la fel. Ma asteapta mereu cu bratele deschise si mi se umple inima de bucurie cand ii vad zambind.
Cand mi-e dor de copilarie sau sunt prea singura si nu vreau sa o recunosc, ma intorc in casa bunicilor. Stau pe balcon, sprijinita de balustrada de lemn, mancata de carii, si fur cate o boaba aromata de strugure. Printre carceii si frunzele vitei-de-vie, mai mari decat palma bunicului, se strecoara soarele de dupa-amiaza. Dincolo, in zare, se vede crucea cetatii, invaluita intr-o caldura uimitoare. La poalele sale, cimitirul, cu cealalta bunica, isi inalta copacii, florile si lumanarile. In aceeasi curte cu noi, cladirea impozanta a politiei municipale ascunde tipetele tiganilor batuti pana la lesin. Dar in curte, de unde vita-de-vie se catara catre inaltimile balconului, in iarba, printre ciresi si visini, linistea isi intinde degetele de pianista desavarsita.
Cand eram mica, obisnuiam sa imi astern paturica verde (pe care bunica o are si acum in dulap, alaturi de costumul popular, pe care il purtam la serbarile de la gradinita) sub vita-de-vie si sa visez cu ochii deschisi ore in sir, in timp ce bunicul, catarat pe scara, aduna struguri.
Primaverile erau racoroase si vesele, suflam in lumanari la inceputul lui aprilie si imi puneam tot felul de dorinte, vara ma vizitau parintii din cand in cand si mergeam in Moldova sau Maramures, toamna culegeam struguri, adunam crizanteme din gradina si ma pregateam de gradinita, iar iarna ma plimba bunicul prin oras cu sania, mancam cartofi copti, cu unt si sare, bunica imi citea povesti la gura sobei si adormeam in bratele ei.
Acum, de cand cu slujba de adult, ajung la bunici destul de rar. Din pacate, suntem efemeri. In urma nu raman decat niste imagini ingalbenite, marturii ale faptului ca am fost si fine taieturi pe suflet. Nu luam cu noi nimic; cand povara celor 21 de grame dispare, cu toate exaltarile ei, cu implinirile si deziluziile ei, suntem stersi cu buretele si supusi uitarii.
Azi stau cu inima mica. Regretele incep sa curga si tare as vrea ca vestile bune sa nu intarzie sa apara.