Apropierile dintre oameni lasă urme, indiferent de cum evoluează lucrurile. Stau şi mă tot gândesc că ne agăţăm, din când în când, de oameni care ne pun zâmbete pe faţă, dar pe care nu ştim unde să-i aşezăm în contextul nostru cotidian. Pur şi simplu, am vrea să îi plasăm într-o altă viaţă, pentru că sunt frumoşi din cale-afară. Nevoia de comunicare e acută, i-am căuta până dincolo de stele, dar se instalează o teamă ciudată şi le închidem uşa în nas. Îi lăsăm, de cele mai multe ori, să plece cu picioarele goale prin zăpadă.
Nu ştiu ce doare mai tare sau cum ajungem să ne dăm, într-un final, celuilalt. Pe bucăţi? Pe de-a-ntregul?
Senzaţia că primeşti franjuri în schimbul unor toturi e ca tăietura într-o filă de hârtie. Ustură, dar poţi trăi cu ea.