La piel que habito e o dovadă că răzbunarea poate fi dusă la extrem. Sau că durerea te împinge, uneori, să faci lucruri de neînţeles şi, mai ales, de neimaginat. Depinde doar de cum pui problema.
Filmul lui Almodovar a reuşit să-mi gâdile latura sensibilă prin muzică, prin fluiditatea personajelor, dar şi prin câteva cadre incredibil de frumoase. Unul ar fi cel de la începutul filmului, cu Vera acoperită de pielea sintetică, făcând gimnastică. Mi-au rămas în minte culorile calde şi frumuseţea liniilor fine ce subliniau corpul femeii flexat pe spate, peste marginea canapelei. Frumos de tot.
N-am să vă spun povestea filmului, pentru că ar fi bine să mergeţi să îl vedeţi. Deşi e prezentat ca thriller, vă asigur că nu se duce atât de departe încât să zdruncine vizual neapărat. Tulbură, în schimb, la nivel ideatic, pentru că faptele prezentate nu ar putea aparţine unui om raţional. Dar, deh, uneori, emoţionalul face ce are chef din noi.
Săptămâna trecută, am prins, la Cinema Studio, 3, un film nemţesc. 3 mi-a întărit ideea că, dacă nu au cel puţin 3 scene de sex, nemţii nu pot spune că fac film. Povestea e amuzantă, deşi uşor bolnavicioasă. To make the story short, un el şi o ea se îndrăgostesc de acelaşi bărbat. Nu cred că îl mai prindeţi la cinema, dar sigur îl găsiţi online. Pot intui că o să vă placă, din moment ce toţi cei care au ieşit din sala de cinema aveau zâmbete largi pe feţe 🙂