„E bine că nu ai două mâini stângi”

… asta mi-a spus domnul Cîmpean, după primul zbor făcut în dublă comandă, în urmă cu vreo opt ani. Până la urmă, l-am convins că şi fetele ştiu să zboare 🙂 şi să aterizeze la punct fix (chiar dacă pentru a-l convinge a fost nevoie de şase aterizări precise consecutive 🙂 )

Azi am dat peste o fotografie făcută anul trecut, în vară, înainte de a decola pentru termică. E greu de descris în cuvinte ceea ce am simţit. Sunt unele lucruri pe care le simţi şi gata, nu le poţi pasa mai departe, nu le poţi explica. Trebuie să fi fost acolo, sus, să fi simţit pasărea tremurând în vreo gamă de acrobaţie nebună sau să o fi auzit şuierând în termică. Mi-e dor de zbor, iar vremea asta mohorâtă nu mă ajută deloc. Mi-am amintit de primul zbor făcut în simplă comandă – prag psihologic.

După doi ani de dublă comandă (am început zborul la 14 ani, iar legea spune că abia la 16 ani poţi obţine brevetul de pilot sportiv), a venit şi ziua în care urma să decolez fără „sacul de cartofi” (aşa se alinta instructorul meu) de pe locul din spate.

Era un 23 august fierbinte, cu soarele încins încă de la primele ore ale dimineţii. În ultima săptămână zburasem mult, cazurile speciale şi vria deveniseră nişte banalităţi. Când nu simula ruperea cablului, făceam angajări pe bot şi tot aşa. Singura mea nemulţumire era că, niciodată, instructorul nu mă lăsa să fac mai mult de un tur de vrie. Când începea să se accelereze, spunea din spate: „Haaaai, scoate!”. Cu manşa împinsă, aduceam palonierele la mijloc şi începeam să trag de el până când se stabiliza viteza. Revenind, pe 23 august am intrat prima la zbor. Pe locul din spate s-a aşezat domnul Cîmpean şi m-am prins că urma să mă controleze pentru a mă lăsa singură. Aveam fluturi în stomac de parcă am fi zburat împreună pentru prima dată. Asta din cauza că a fost şi este extrem de pretenţios şi de atent atunci când vine vorba de zbor. Am închis carlinga, am siguranţat-o şi am tras de declanşator. Colegul de sub burta planorului mi-a făcut semn, am lăsat uşor mânerul galben să meargă la locul său şi, în scurt timp, cablul a fost întins şi ne-am pus în mişcare. Îmi simţeam mâinile şi nasul arse de soare. După 1-2 secunde, am împins uşor de manşă, iar coada s-a ridicat. Ştiam că domnul Cîmpean mă urmăreşte şi dacă aveam să dau cu coada de pământ în decolare, sigur nu mă mai scotea la simplă în ziua aceea. Totul trebuia să fie perfect. Aşa că am avut grijă ca după desprindere, bechia să nu mai atingă solul. Am început să trag uşor de manşă şi ne-am desprins. Cu soarele în ochi, am trecut prin panta de urcare moderată şi cea normală, fără înclinări dreapta-stânga. Când am ajuns în capul pantei, am coborât botul şi s-a auzit cablul autodeclanşat. Pfiu, am trecut de decolare.

Atmosfera era „ca-n brânză”. Careul făcut din panouri albe stralucea în soare. Am pornit spre virajul doi, iar pe latura lungă am făcut vreo trei spirale, ca să mai pierdem din înălţime. Domnul Cîmpean nu spunea nimic, spre deosebire de tata, care explică tot ce trebuie facut în timpul zborului. Înainte de virajul trei, am început să mă uit la poziţia panourilor faţă de unghiul format de aripă şi fuselaj. Când s-au aşezat aşa cum ştiam că trebuie să fie, am dat raportul şi am cotit-o la stânga. A urmat virajul patru, făcut din scurt, pentru că dădusem de nişte descendenţe destul de serioase. Când am ajuns în prelungirea axului de aterizare, l-am lăsat să alunece puţin, am scos flapsul şi, apoi, frâna. Cu 100 km/h am început să ne apropiem de careul de aterizare. Lumina caldă se prelingea pe cabină, iar pasărea de dural părea a se scufunda într-o mare verde. După îndulcire şi redresare, am filat, însă nu îndeajuns. Am pus roţile în spatele T-ului. Atunci s-a auzit şi domnul Cîmpean din spate „Cam aşa se strică un zbor…”. 🙂 Am mai făcut o dublă, ca să se convingă că pot ateriza şi la punct fix, după care a legat scaunul din spate şi m-a întrebat dacă mă duc singură. Am cam ezitat dar, cu jumătate de gură, am zis „Da…”.

Până în momentul acela, mi-am tot făcut gânduri despre cum va fi prima simplă, dacă mă voi descurca, dacă, dacă… Îmi cam tremura vocea, îmi tremurau şi mâinile. Tata era la staţie, cu ochii pe mine. Am închis cupola, m-au clanşat şi am dat raportul de decolare. N-am mai auzit confirmarea conducătorului de zbor, s-a făcut linişte totală. Genunchii au început să-mi tremure şi nu-mi mai simţeam tălpile. Mă întrebam: „Ce naiba caut eu aici ??”. Sentimentul că în spate nu-i nimeni mă cam îngrijora. Gândurile mi-au ameţit creierul, iar cele câteva fracţiuni de secundă mi-au părut o veşnicie. Însă, la un moment dat, mi s-a aprins beculeţul în cap şi mi-am revenit. Mi-am simţit tălpile mişcând palonierele, mâinile au prins flapsul şi manşa şi am decolat. Prima senzaţie a fost că mă ia cu tot cu fulgi – planorul era cu vreo 70 kg mai uşor; am tras de manşă cât să ajung pe panta moderată de urcare, iar după 50 m, am mai tras puţin, pentru a ajunge pe panta normală. După declanşare, chiuiam de bucurie. Nu ştiu de ce, dar am început să cânt Brian Adams – „Here I am” :)) Probabil pentru că se difuza nonstop la Europa FM. Turul de pistă a fost floare la ureche. Am făcut câteva spirale mai înclinate – acum nu mai avea cine să mă plesnească peste ceafă 😛 – şi am ajuns la virajul trei. Eram cam aproape de aerodrom, aşa că am scos flapsul şi am făcut virajul patru spre exteriorul TP. După ce-am ajuns în capul pistei, am scos frâna şi am aterizat. N-a fost cea mai precisă aterizare, dar a fost pe două puncte. Colegii au apărut de nicăieri în jurul planorului şi m-au felicitat. O parte din ei se afla în spatele zebrei, unde mă aştepta un pat maaaaare de spini, scaieţi şi urzici. Am mai făcut încă un zbor – se spune că e mai dificilă a doua simplă decât prima, pentru că, la prima decolare, oricum eşti beat de fericire 🙂 – apoi m-au dat prin scaieţi. „Călăii” au fost Laurenţiu, Aura şi Mihaela. Ceilalţi simplişti nu ajunseseră la aerodrom, aşa că am scăpat ieftin 🙂

De atunci, zborul în simplă comandă la mosor mi-a rămas la suflet. Am ieşit la simpla şi în remorcaj de avion, însă decolarea la mosor nu se compară cu nimic. E scurtă si intensă. De abia aştept să reîncepem zborul!