Decât o piesă de teatru

Subliniez de la bun început faptul că titlul e o ironie adresată celor care folosesc aiurea cuvântul „decât” – „Am mers decât o dată la teatru” față de „Nu am mers la teatru decât o dată.”

Cf. dexonline.ro:

DECẤT adv., conj. I. Adv. 1. (Comparativ de inegalitate) Era mai mare decât mine. 2. (Restrictiv, în construcții negative) Numai. ♦ Expr. N-am (sau n-ai etc.) decât să… = a) singurul lucru care îmi (sau îți etc.) rămâne de făcut…; b) sunt (sau ești etc.) liber să, dacă vreau (sau vrei etc.) să… N-ai (sau n-are) decât! = poți (sau poate) s-o faci (sau s-o facă), puțin îmi pasă! II. Conj. 1. (Introduce o propoziție circumstanțială comparativă de inegalitate) Mai mult bănuia decât știa. 2. (Introduce o propoziție circumstanțială de excepție) Nu făcea altceva decât să citească. 3. (Introduce o propoziție circumstanțială opozițională cu nuanță comparativă) În loc să… 4. (Pop.; adversativ) Însă, dar, numai că. – De4 + cât.

Dar să revenim la oile noastre, că nu despre folosirea corectă a lui „decât” este vorba în postul ăsta.

Probabil ați auzit de manifestul jurnalistic al unor oameni care știu ce înseamnă jurnalismul de calitate și, evident, care au înțeles ce ar trebui să conțină o revistă. Dacă nu, aflați de aici: www.decatorevista.ro. Proiectul „Decât o revistă” a picat la fix, tocmai când terminasem de citit numărul din noiembrie al revistei Esquire și mă gândeam că nu prea mai am ce cumpăra de la chioșc pentru a „consuma” la metrou. De cum au început să tuitărească părinții @decâtorevistă, am pornit în căutarea revistei ce avea să-mi facă diminețile de la metrou mai frumoase. Am găsit-o la Cărturești Verona 🙂 și-am savurat fiecare poveste. Cam așa arată o revistă evergreen – cu povești bine scrise și grafică potrivită, cu idei ce nasc alte idei – un fel de pahar cu emoții, pe care îl bei și-ți ține de sete multă vreme.

Dacă nu ați prins un exemplar din cele 1500 tipărite, acum o găsiți online la www.decatorevista.ro. Enjoy it!

Revenind la titlu – Decât o piesă de teatru – pe 21 am ajuns la Bulandra, cu Laurențiu, la piesa „Scaunele”, de Eugene Ionesco, jucată de Oana Pellea, Răzvan Vasilescu și Gabriel Spahiu. M-am amuzat când l-am văzut pe Răzvan Vasilescu stând și suspinând în brațele Oanei Pellea și am cam căzut pe gânduri la final, când toate scaunele adunate în scenă nu erau decât semne ale singurătății în care ajungem să ne risipim viețile într-un final. Eh, teatrul absurdului…

În loc de final, mă plâng și eu, cum au făcut alții, despre proasta organizare a primului tur al alegerilor. Ne-am plimbat prin 7 secții de votare și-am ajuns în Regie, unde am stat la coada vreo 40 de minute. Ca să ne exercităm un drept. În urma mea și a altor două persoane s-a închis secția. Restul de +100 de oameni au rămas pe lângă. Să vedem dacă se repetă figura și duminica asta.

Photo credits

Despre oameni

oana pellea

Jurnalul Oanei Pellea n-a făcut decât să mă transpună, într-o manieră neobișnuită, într-o lume aparent greu accesibilă. Până la urmă, și-a pus pe hârtie „o bucată de carne”, o felie din viață. Și de ce spuneam „aparent greu accesibilă” ? Pentru că, dacă vreun jurnalist sau orice om interesat cu adevărat de viața și de familia ei, i-ar fi adresat niște întrebări de bun-simț, sunt sigură că i-ar fi răspuns cu dragă inimă. Pentru că așa e Oana Pellea, un om care vrea să dăruiască din preaplinul său.

În cele câteva ore petrecute cu cartea în brațe, am avut senzația că ma aflu într-o cameră cu multă lumină caldă și curată, iar filmul vieții sale, cu dorul de părinți, de actori, de oameni, mi se închipuie aievea. Am urmat-o în toată lumea, pe toate scenele pe care a jucat, i-am stat alături în spital și la Tismana. Asta mi-a inspirat cartea: dragoste, credință și mult dor.

E uluitor cum Oana Pellea își alege cuvintele astfel încât să nu strivească pe nimeni. Poate că ar trebui să ne gândim mai des la vorbele pe care le aruncăm, la judecățile pe care le facem și la nepăsarea cu care îi tratăm uneori pe ceilalți. Mi s-a confirmat încă o dată că în România mai există oameni frumosi care-și prețuiesc semenii. Oana Pellea e unul dintre ei.

Photo by Alex Gâlmeanu