Zborul de cinci ore – prima proba pentru C-ul de Argint

19 iunie, 2004.
Pleoapele-mi incarcate de vise se lasa deschise de lumina calda a soarelui ce patrunde pe marginile jaluzelelor. „Parca soarele zambeste mai frumos astazi”, imi spun si realizez ca sunt in intarziere. Trebuia sa ma trezesc putin mai devreme pentru a ajunge la aerodrom, dar acum, ce mai pot face decat sa ma grabesc? Reusesc sa ajung la camp in 45 de minute. Toata lumea este agitata, Wilga si 4 planoare sunt scoase in stanga hangarului pentru a fi spalate. Ma alatur unor colegi ce spala o dubla si vestile incep sa curga. „Catalin Porumbu spune ca azi este ziua de 1000 km”, aud din stanga, „Formarea va ramane la pregatire teoretica”, mi se spune din partea dreapta, iar de sub aripa cineva ma intreaba: „Anca, ce zici, stam azi 5 ore sus?”. 🙂 „Esti tare glumet azi”, ii raspund colegului si continui sa spal aripa pasarii de dural.Reusisem cu o zi inainte sa-mi dobor recordul personal de 2 ore si 30 min, zburand 3 ore si 30 min, insa nu ma vedeam stand 5 ore, deocamdata.
In ultimele saptamani nu imi iesise nimic, toti elevii de la antrenament ajungeau mai devreme la aerodrom, se agatau la termica inca de cand se forma, iar eu trebuia sa stau la scoala pana pe la ora 3, deci nu aveam nici o sansa in fata lor, nici o sansa sa ma antrenez pentru cele 5 ore mult visate. Oarecum imi pierdusem speranta, nici nu eram convinsa ca sunt destul de pregatita pentru a face si acest zbor, iar faptul ca toti erau cu un pas inaintea mea ma descuraja. Mi se parea neinsemnat zborul de 3 ore si jumatate, nimic si nimeni nu ma putea convinge ca pot si mai mult; pana la urma, mi-am demonstrat singura ca se poate, atata vreme cat am incredere in mine.
Instructorii ne grabeau, „Ar fi bine sa terminati mai repede, nu avem timp de pierdut. Stim ca daca ar fi dupa voi, am sta aici pana diseara si ati tot spala la planoarele astea, dar TREBUIE sa terminati in 15 minute. Uitati-va si voi pe cer si poate va dati seama ca pierdeti timp pretios”.
Intr-un sfarsit, ajungem pe start. Primul pregatit pentru decolare este Catalin Porumbu cu Discus-ul. Wilga aterizeaza dupa zborul tehnic, iau un capat al funiei si il clansez de coada avionului. Intre timp, un coleg ia celalalt capat si clanseaza Discus-ul. Planorul si Wilga decoleaza. Se face liniste. Imi intorc privirea spre start si o vad pe Vera lestand un planor de simpla. Fac cativa pasi spre ea, dar tata imi spune sa ma pregatesc in 391. Pornesc spre planor, asez plumbii la locul lor (care sunt in numar foarte mare 🙂 , ma echipez cu parasuta si ma cufund in scaun. Plecand in graba de acasa, nu apucasem sa mananc, iar la aerodrom, ocupata fiind cu spalatul planoarelor, am si uitat ca ar fi cazul sa iau micul dejun. In scurt timp decoleaza si simpla din fata mea. Parca de nicaieri, colegii mei apar in jurul planorului si incep sa ma incurajeze, „Sa stai 6 ore, nu 5!”. Unii dintre ei ma „ameninta”: „Poate vii jos mai repede de 5 ore, ca vezi tu…!”. Nu imi pregatisem nimic special, mancarea si apa erau la hangar. Nici nu ma gandeam ca voi sta 5 ore. Ideea era sa stau la termica atat cat se poate si cat pot, zborul de 5 ore nefiind un scop al vietii mele. Exista dorinta, insa stiam ca daca nu se intampla azi, se va intampla maine, peste cateva zile sau saptamani. Dupa ce inchid si sigurantez cupola, mi se intinde, pe gemulet, o sticla cu apa. Ii multumesc colegei care a gandit in locul meu 🙂 si trag hotarata de declansator. Dupa ce verific daca nu am nici un obstacol in fata, iar cel care a clansat este la aripa, apas pe butonul de emisie si dau raportul pentru decolare, „391, gata pentru decolare!”. Conducatorul de zbor confirma, apoi in statie se aude vocea pilotului remorcher, „Cabina pregatita, aprobati decolarea pentru Victor Luca Florea!”. Funia se intinde in prelungirea axului longitudinal al avionului si ne punem in miscare.
Decolarea decurge normal, rulez putin pe roata principala, apoi ma desprind inaintea avionului si zbor paralel cu solul. Dupa ce se desprinde si avionul, urcam amandoi spre cerul senin, patat ici-colo de cumuli in formare. O buna parte a remorcajului s-a consumat deasupra orasului, cu ocolire a releului spre partea de sud a zonei de lucru. Atmosfera era agiata, stiam ca cel mai bine ar fi sa nu trebuiasca sa mai decolez odata; era necesar sa gasesc o termica puternica pentru a putea face salturi spre zone cu urcari serioase.
Pe la 550 m declansez deasupra rezervoarelor de apa de langa Santandrei. Inainte de a declansa, acul variometrului indica 4 m/s urcare. Dupa declansare, am intrat in spirala pe stanga, in urcare de 2 m/s. Dupa ce am atins 1000 m, am auzit raportul de decolare al altui planor, „333, gata pentru decolare”. Dupa 3-4 minute a declansat chiar sub mine. Urca si el, eu eram tot mai sus, timpul trecea fara sa imi dau seama. Cand termica s-a terminat, aveam deja 1700 m. Am facut un salt spre Simeria, unde se aflau cativa cumuli. Acolo am dat peste simpla ce decolase inaintea mea. Adoptand acelasi sens de spiralare, am incepur sa urc cu 3 m/s. Ni s-a alaturat in scurt timp si 333, apoi un stol de berze falfaia pe la marginile aripilor noastre. Au urmat cateva salturi in sudul aerodromului, termici scurte, urcam si coboram foarte repede, spre deosebire de 333, care prefera sa stea la plafon. Stomacul isi cerea drepturile si il ameteam cu cateva guri de apa :); bineinteles ca pilotul din 333 avea la el mancare, apa si ciocolata, si se lauda in statie ca va face un salt mai lung pentru a putea manca. Eu puteam doar sa visez la o bucata de ciocolata si incercam sa nu il bag in seama. Dupa vreo 3 ore, termica s-a „mutat” pe oras.
Eram mai tot timpul in apropierea plafonului, ma plimbam pe marginea norilor, faceam urmariri cu 333 si cu 534, care se afla in aer de cateva minute. Nu ma plictiseam foarte tare, dar gandul la o masa copioasa ma innebunea :)). Admiram peisajul pe care il cunosteam foarte bine, pierdeam inaltime pe partea de nord si urcam din nou sub norii de pe oras. Era un du-te-vino continuu, conducatorul de zbor mai cerea cate un raport de pozitie din cand in cand, ne mai intreba cum ne simtim si nu omitea sa ne reaminteasca de concursul de aterizare la punct fix.
Rabdarea nu este unul dintre punctele mele forte. In consecinta, am inceput sa intreb in statie: „Cat mai am pana la 5 ore?” Mi se raspundea sec: „Nu mult”. Nu vroiam sa renunt, stiam ca mi-ar fi destul de greu sa o iau de la capat, dar nici sa raman nu prea vroiam, mi se invarteau in cap o gramada de lucruri. Imi doream atat de mult sa se termine bine. Ce insemna „bine” pentru mine la ora respectiva? Nici eu nu stiam. Incepusem sa ma plictisesc, peste tot atmosfera urca. Era monoton! Salturile erau tot mai dese, incercam sa ma indepartez de aerodrom, sa iau iar termica si sa ma intorc pe oras. Dupa cateva drumuri Mintia – Deva si Chimindia – Deva, oboseala m-a cuprins si tot ce imi doream era sa merg la aterizare. Eram amortita, ma dureau spatele, picioarele si mainile. Dupa vreo 4 ore si ceva, s-a instalat criza. Aveam inaltime, dar nu destula pentru o criza serioasa. Termica nu mai era si bineinteles ca simteam ca ma lasa nervii.
Am plecat de pe oras cu 1800 m si am ajuns la rezervoarele de la Santandrei cu 1500 m. Cateva minute am crezut ca e gata, ma gandeam pe ce parte sa fac turul de pista si priza de aterizare. Cand am atins 500 m, am gasit si o termica slaba, o jumatate de metru pe secunda. M-am agatat de ea, dar nu ma mai puteam concentra deloc. Nervii mei erau intinsi la maxim, imi doream sa urc, stiam ca sunt in stare sa ma mentin intr-un camin termic atat de ingust si de slab, dar nu reuseam in nici un fel. Ma simteam ingrozitor! Domnii instructori de la sol imi repetau in statie ca nu mai e mult pana la 5 ore si ca trebuie sa ma straduiesc. Stiam asta, nu era nevoie sa mi se spuna! Nici colegul meu nu era intr-o situatie mai buna. Curentii ascendenti erau slabi si pe oras, unde ramasese el. Pana la urma, cu o urma de optimism si un ultim efort de concentrare, am urcat la 1000 m. De aici am plecat in zona serelor, unde am gasit iar termica. Parca renascusem. Oboseala disparuse ca prin minune. De acum puteam sa mai stau oricat!Nu dupa mult timp, in statie mi s-a spus ca am trecut proba, „391, de acum ai 5 ore si 5 minute!”. Nu se poate descrie in cuvinte fericirea ce vibra in mine!
Simteam ca am aripi, ca pot sa zbor fara planorul ce ma tinuse in soare ore bune. M-am mai plimbat putin, 333 era la fel de fericit, intrucat si el reusise aceeasi performanta. Cu 300 m am intrat in tur de pista pe latura de nord a aerodromului. Mi-am adus aminte ca aterizarea conta destul de mult. Priza am facut-o corect; odata ajunsa in capul pistei, am inceput procedurile de aterizare. Am vizat un loc undeva la 50 m in spatele ultimului panou si am tinut 90 km/h viteza pe panta de coborare. Am omis un singur lucru: viteza vantului. Pentru ca era destul de tare, am aterizat putin in fata T-ului, dar pe doua puncte. 🙂 Au urmat felicitarile colegilor mei si ale domnilor instructori. Si micul dejun la care visasem 5 ore si 15 minute. 🙂 Nu dupa mult timp au aterizat si ceilalti, 333 efectuand zborul de 5 ore, 534, un zbor de 3 ore si 10 minute, si Catalin Porumbu, dupa 705 km si 8 ore de zbor.
Zilele care au urmat n-au adus cei 50 km pentru a completa proba a doua a „C”-ului de argint, dar cu rabdare, sunt sigura ca se va intampla si „minunea” asta!

Dintr-o duminica insorita

Ieri, in timp ce donsoara facea figuri in Parcul Tineretului (cu aceasta ocazie mi-am schimbat parerea despre Serviciul de Ambulanta din Bucuresti 🙂 ), altii se plangeau ca ii doare fundul de la prea mult zbor. Zau ca astept sa ma doara si pe mine fundul de la prea multa termica (si de la placa de plumb, care imi tine de urat la fiecare zbor). Promit sa fiu cuminte si sa nu fac figuri. Dupa ce Pasaroiu’ a intors cutitul in rana si m-a sunat in timp ce spirala pe la 1300m, deasupra Simeriei, am primit si o veste care mi-a readus zambetul pe buze. Un planorist care a brevetat, anul trecut, la Deva, a trecut de prima proba pentru „C”-ul de Argint, zborul de cinci ore. M-am bucurat pentru el cu atat mai mult cu cat mi-a confirmat ceea am gandit anul trecut, cand l-am cunoscut la balansari. Avea sclipirea in ochi, cea pe care am mai vazut-o doar la Catalin Porumbu, figura marcanta a planorismului romanesc. Dupa ce a iesit primul la simpla, in 2007, iata ca anul asta a trecut, tot primul, de proba de cinci ore. Sa mai zic si ca zboara elegant sau ca tine oglinda in termica mai bine decat o buna parte a antrenamentistilor ? 🙂 Brava, Raul ! La cat mai multe !

Maine dam licenta. 78 de oameni intr-un amfiteatru de 250 de locuri. Prognoza arata minunat, 37 de grade la pranz. Adica ne vom topi cu totii in podul Facultatii de Chimie. Hurray, inca o idee geniala marca FJSC!