Și cizmele zboară

Sâmbătă noaptea, am ajuns la Deva, cu ochii în piuneze, după un drum mult prea lung. Am adormit instant, iar câteva ore mai târziu am plecat spre aerodrom. Vremea se anunța excelentă, era un senin incredibil, iar ici și colo apăreau cumulușii specifici unei toamne calde.

Ziceam eu că zborul e ca mersul pe bicicletă, dar am constat că, dacă nu ești odihnit cum trebuie, te mai fură peisajul și poți zbura și ca o cizmă. Din păcate.

Am decolat la avion (în dublă, cu Luci Drumeşi), cu vânt lateral și puțin a lipsit să nu intru în vals chiar după desprindere. Noroc că atmosfera era ceva mai liniştită peste 100m, aşa că până la 700m, totul a decurs ca la carte. Au urmat câteva ture de vrie, pe care le-am savurat doar pe jumătate, pentru că la scoatere, stomacul de cămilă bătrână şi-a cam cerut drepturile. Delfinările nu sunt o bucurie pentru el. Ne-am angajat şi pe stânga, şi pe dreapta, şi din linie dreaptă, şi din viraj, am făcut şi angajări pe bot. Până s-a terminat înălţimea şi ne-am dus la aterizare. Pe care am făcut-o praf, adică lungă, pentru că n-am estimat bine viteza vântului. De coadă, cum se pusese de vreo 15 minute.

Câteva decolări mai târziu, am schimbat startul şi-am început zborul la mosor. Prima dublă a fost groaznică, în sensul că l-am uimit pe tata cu decolarea extrem de proastă. Am dres-o la aterizare, când pasărea de dural s-a aşezat cuminte, pe două puncte, la T. A doua decolare a fost bună, asta pentru că, până au venit cablurile de la mosor, m-am gândit intens la fazele decolării. Dar am reinventat aterizarea şi l-am pus la mijlocul câmpului. No comment. Cizmăăă!

Abia la al treilea zbor l-am convins pe tata că sunt gata de simplă. Am zburat curat. Nu extraordinar, ci doar by the book. Aşa că, după 10 minute de stat după cabluri, am închis cabina singură şi-am plecat să mai muşc o dată din orizont. Vremea a fost frumoasă, cu ceva activitate termică. Am dat o spirală pe-un 1 în sus şi parcă reîncepeam să mă bucur pe deplin de zbor. Nici aterizarea nu a fost proastă, în sensul că, deşi am estimat greşit virajul 3, am aterizat pe două puncte, între T şi panoul din faţă. Dar tot cizmă am fost toată ziua, dacă e să pun cap la cap zborurile.

Dezamăgirea cauzată de cât de prost am zburat s-a mai atenuat datorită colegilor mei de la aeroclub, care au îndreptat ziua şi mi-au pus zâmbetul pe buze. Mi-a prins bine să îi revăd şi să constat că nu s-au schimbat. Sunt aceiaşi oameni faini pe care i-am cunoscut acum mulţi, mulţi ani.

Şi-am văzut şi-un om fericit, dar vă povesteşte el despre asta 😉

Photo credits: Alex Conu

Zile înaripate

A trecut atât de mult timp de când am pus piciorul în planor încât sâmbătă, când tata mi-a spus să mă pregătesc de zbor, m-am ciupit, ca să fiu sigură că e pe bune. Și a fost.

După ce l-am dat pe Leon cu fundul prin scaieți, ca să se prindă că a ieșit la simplă și să-i pregătim partea dorsală pentru termică, am stat și m-am tot uitat la minunatele păsări de dural, urcând și coborând din cer, ca într-un dans binecunoscut. Reîntoarcerea la zbor face bine, pansează răni și alungă nemulțumiri. E ca o fericire intensă, ce inundă toate cotloanele interioare și-ți pune sclipirea aia unică în ochi. E bucurie fără margini, până la urmă.

M-am cuibărit în pântecul planorului alb, cu parașuta roșie în spate. I-am verificat comenzile, mâinile s-au coordonat fără să gândesc. Îmi făceam griji că poate am uitat cum e cu zborul, dar după desprindere, totul a venit natural, ca într-o conversație cu un om drag, pe care-l simți foarte aproape.

Cele patru zboruri în tur de pistă, de sâmbătă şi duminică, m-au adus mai aproape de mine şi de ceea ce-mi place să fac de când mă ştiu. Am redescoperit plăcerea de a sta în câmp, cu soarele fierbinte în cap, am simţit cum e să te întorci la familia de pe aerodrom, unde discuţiile se termină mereu în hohote de râs. Şi, mai mult, m-am întors la zborul cu tata. Ştiu sigur că i-a plăcut să-l plimb peste seninul perfect, pentru că la finalul celor două zile încă purta în ochi sclipirea omului fericit.

Aştept cu nerăbdare alte zile cu aripi.