Etichetă: planorism

Datul peste cap şi Transilvaero Show 2011

Sâmbătă, am fost la Transilvaero Show 2011, la Clinceni. Surprinzător, organizarea a fost de la bună spre foarte bună. În afară de preţurile stratosferice practicate de omuleţii care vindeau diverse, totul a fost ok. Să mai zic că și vremea a ţinut cu noi ? Ba chiar, așa cum am sperat, am avut și un Charlie Bravo pe post de background pentru pozele cu avioane 🙂

N-am să povestesc despre toate evoluţiile. În timpul multora dintre ele, am stat la standul Asociaţiei Aripi Româneşti. Motoparapante şi ULM-uri am tot văzut. În schimb, am ameţit uitându-mă după formaţia de 4 Extra 300L şi o Extra 330SC / solo Extra 330SC / formaţie 4 Extra. Dacă le ieşea figura cu 6 avioane, chiar era ceva! Oricum, faine evoluţii. Păcat că au avut câţiva timpi morţi…

Iacării Acrobați au făcut spectacol, așa cum bănuiam că se va întâmpla. E incredibil cât de grațioase sunt avioanele lor, deși sunt imense și-ai zice că nu le poți mișca din loc. Sunt extraordinar de frumoase și de elegante. Evoluțiile mi-au făcut pielea de găină 🙂 La fel s-a întâmplat și în cazul zborurilor lui Veres, când am stat cu gura căscată și l-am urmărit trecând, pe spate, la firul ierbii, sau salutând publicul, în zbor la cuțit. Nu degeaba zboară din 1988.

M-a lăsat rece prezența Mihaelei Rădulescu la mitingul ăsta și pot spune că, din păcate, e pe lângă atunci când vine vorba de aviație. O fi zburat ea cu Hercules, dar asta nu înseamnă că poți comenta un miting de la cap la coadă. Așa cum mă așteptam, evoluțiile planoarelor au trecut aproape neobservate, asta pentru că planoarele n-au motor. Și dacă nu bâzâie nimic pe cerul patriei, oamenii își văd de mici și bere. Prezentatorii și-au dat seama că, la verticală, evolua Mihaela cu IAR 35 când planorul era pe la 600 m. Adică foarte târziu. Fumigenele n-au avut efectul scontat, din păcate. Dar evoluția Mihaelei a fost foarte bună, iar Cosmin Nicolae și Tavi Stăvilă au arătat că acrobație de înaltă clasă se face și cu IS28B2. Nu știu câți își dau seama că acrobația la planor e mult mai dificilă decât cea la avion, dintr-un simplu motiv: planorul n-are motor, deci dacă rămâi în limită de viteză, n-ai manetă de gaze, să scapi rapid din situația asta.


Programul s-a repetat după pauză. I-am revăzut pe ulmiști, pe parapantiști, au evoluat și zlinurile în formație, apoi au fost lansați și parașutiștii. Mi-a plăcut și dl. Uță, care a avut un solo de acrobație pe Zlin 526.

Pe la 18.00, am plecat spre București. Mă bucur că am apucat să revăd o bună parte din oamenii care-mi sunt dragi. Îmi pare rău că am ratat artificiile și surpriza Iacărilor. Poate o repetă anul aviator 😛

Cazul special

După pregătirea teoretică, despre care tata vă va vorbi pe blogul său ;), planoriştii trec la partea care îi interesează cel mai mult, adică la zbor. Învaţă despre efectul comenzilor, văd care-i treaba cu linia dreaptă şi cu virajul, încep să prindă decolarea şi aterizarea, fac S-ul şi vria – adică  exerciţiile obligatorii din Cursul de Pregătire în Zbor.

Înainte de vrie, care e prima experienţă acrobatică a oricărui planorist, elevilor li se simulează câteva situaţii speciale cu care se pot întâlni în timpul zborului. Aşadar, se fac câteva zboruri aparte, cu simulare de rupere a cablului în decolare, la 15, 50 si 90 de metri. Ideea e ca elevul să înveţe să se descurce şi să nu fie surprins de cazurile speciale. Mai ales când planeta e aproape rău şi instinctul de conservare îţi spune prostii.

Când am ajuns şi eu la cazurile speciale, nu mai era nimic nou sub soare. Văzusem o mulţime de elevi trecând prin faza asta, după 2 ani de dublă (pe vremea aia, se zbura de la 14 ani). Visam cazurile speciale noaptea. Mi se părea că nu sunt mare brânză. Pentru că nu le încercasem în simplă comandă 🙂

A venit şi ziua minunată, când trebuia să decolez pentru un tur de pistă 😀 Am ajuns la 10 metri. Şi cam atât.

Am închis carlinga, am dat raportul, fanionul a început să fluture, iar mosoristul, să întindă cablul şi să mă remorcheze. Nici n-am apucat să ma desprind, că cineva a stins lumina. Şi în capul meu s-a aprins becul roşu. S-a umflat paraşuta şi n-am mai văzut nimic înainte. Mâna stângă a tras de declanşator, iar roşul murdar al paraşutei s-a dat la o parte şi interiorul carlingii a fost inundat de soare. Viteza era mică, aşa că am împins uşor de manşă şi l-am lăsat să coboare. Nu mai era nevoie de flaps, ca să nu mai zic de frână. Aveam destul teren în faţă şi intuiam că planorul se va opri în scurt timp. Deşi, din cuvinte, am senzaţia că a durat o veşnicie, acolo totul s-a petrecut în doar câteva secunde. După ce viteza a devenit decentă, am tras uşor de manşă, am îndulcit (da, da, asta e una din fazele aterizării 🙂 ), am redresat, am scos frâna şi am aterizat normal.

Pfiu, a fost cel mai scurt zbor ever 🙂 Şi cu parapanta am stat mai mult în aer 😛

Photo credits: Gabriel Drăgan