Sâmbătă noaptea, am ajuns la Deva, cu ochii în piuneze, după un drum mult prea lung. Am adormit instant, iar câteva ore mai târziu am plecat spre aerodrom. Vremea se anunța excelentă, era un senin incredibil, iar ici și colo apăreau cumulușii specifici unei toamne calde.
Ziceam eu că zborul e ca mersul pe bicicletă, dar am constat că, dacă nu ești odihnit cum trebuie, te mai fură peisajul și poți zbura și ca o cizmă. Din păcate.
Am decolat la avion (în dublă, cu Luci Drumeşi), cu vânt lateral și puțin a lipsit să nu intru în vals chiar după desprindere. Noroc că atmosfera era ceva mai liniştită peste 100m, aşa că până la 700m, totul a decurs ca la carte. Au urmat câteva ture de vrie, pe care le-am savurat doar pe jumătate, pentru că la scoatere, stomacul de cămilă bătrână şi-a cam cerut drepturile. Delfinările nu sunt o bucurie pentru el. Ne-am angajat şi pe stânga, şi pe dreapta, şi din linie dreaptă, şi din viraj, am făcut şi angajări pe bot. Până s-a terminat înălţimea şi ne-am dus la aterizare. Pe care am făcut-o praf, adică lungă, pentru că n-am estimat bine viteza vântului. De coadă, cum se pusese de vreo 15 minute.
Câteva decolări mai târziu, am schimbat startul şi-am început zborul la mosor. Prima dublă a fost groaznică, în sensul că l-am uimit pe tata cu decolarea extrem de proastă. Am dres-o la aterizare, când pasărea de dural s-a aşezat cuminte, pe două puncte, la T. A doua decolare a fost bună, asta pentru că, până au venit cablurile de la mosor, m-am gândit intens la fazele decolării. Dar am reinventat aterizarea şi l-am pus la mijlocul câmpului. No comment. Cizmăăă!
Abia la al treilea zbor l-am convins pe tata că sunt gata de simplă. Am zburat curat. Nu extraordinar, ci doar by the book. Aşa că, după 10 minute de stat după cabluri, am închis cabina singură şi-am plecat să mai muşc o dată din orizont. Vremea a fost frumoasă, cu ceva activitate termică. Am dat o spirală pe-un 1 în sus şi parcă reîncepeam să mă bucur pe deplin de zbor. Nici aterizarea nu a fost proastă, în sensul că, deşi am estimat greşit virajul 3, am aterizat pe două puncte, între T şi panoul din faţă. Dar tot cizmă am fost toată ziua, dacă e să pun cap la cap zborurile.
Dezamăgirea cauzată de cât de prost am zburat s-a mai atenuat datorită colegilor mei de la aeroclub, care au îndreptat ziua şi mi-au pus zâmbetul pe buze. Mi-a prins bine să îi revăd şi să constat că nu s-au schimbat. Sunt aceiaşi oameni faini pe care i-am cunoscut acum mulţi, mulţi ani.
Şi-am văzut şi-un om fericit, dar vă povesteşte el despre asta 😉
Photo credits: Alex Conu
