Mi-e dor sa scriu scrisori, sa bat drumul pana la posta, sa lipesc timbre si sa las plicurile sa alunece prin fanta subtire a cutiei de plastic. Si apoi, sa astept raspunsuri. Foi parfumate, cu scris deformat sau prea ordonat; sa ma doara ochii pentru ca le citesc noaptea, sub plapuma, la lumina lanternei. Si mama sa le gaseasca dupa ce farmecul povestii s-a facut praf de fluturi si si-a luat zborul.
De fapt, cred ca mi-e dor de vremurile bune, in care n-aveam nicio grija (nu ca acum m-ar coplesi grijile, dar deja au aparut niste responsabilitati si nu ma mai pot eschiva), cand scoteam pasarile din hangar la sase si jumatate in the morning, cu ochii carpiti de somn, iar la sapte taiam, in tur de pista, aerul paclos. Mi-e dor de zgomotul infernal pe care il scotea mosorul cand inalta zmei in soare, de fasaitul surd al planorului pe panta normala de zbor, de linistea scurta a zborului in limita si de rasucirile molcome ale planorului in vrie. Mi-e dor de aerodromul pe care il gasesc mereu altfel, mai trist si mai gol, de fetele satisfacute ale bobocilor dupa primul zbor in simpla comanda si de mirosul spinilor proaspat culesi pentru botez.
„Mai sus, mai repede, mai departe”… invatand pentru licenta si visand la zboruri lungi si inalte.
