Ce pleaca din tine nu se poate uita

„Nu-ţi fie frică de ridicol; dacă simţi ce spui, dacă te pui pe tine curat în cuvinte, n-ai cum să fii ridicol. Fă-l pe cel de lângă tine să simtă ce simţi – dinăuntrul lui. Din afară poţi convinge, şi poţi înţelege lucrurile, dar fără să le simţi. Lucrurile pe care nu le simţi se uită, sau te poţi obişnui până la urmă cu ele, ceea ce e şi mai rău. Ce pleacă din tine nu se poate uita, şi nu te înşeală, şi atunci nu se poate întoarce niciodată împotriva ta; dar pentru asta trebuie să fii foarte curat cu tine, şi asta iar e greu. Ca un zbor cu motorul defect.“ („Ridica-te si mergi”, D. Davidovici)

„Intrarea actorilor”, de Doru Davidovici. Publicata in 1977, cand eu nici nu eram in planuri, este una din cartile care m-a dat peste cap. Nu pentru ca lanseaza idei noi sau pentru ca ar trata subiecte „de nisa”, ci deoarece expune, intr-o maniera uluitor de simpla, povestea de dragoste dintre un viitor pilot militar si o tanara balerina. Am citit-o de vreo trei ori pana acum si de fiecare data descopar in paginile sale o noua vibratie si un suflu nou, ce nu-mi dau voie sa o las din mana pana cand nu ajung la ultimele randuri (si zau ca nu sunt o romantica!). Mereu m-as intoarce la primele pagini, la intalnirea dintre Doru si Lena, la portretul balerinei, la replicile copilaresti, la emotia tanarului viitor pilot… Ce vremuri traiau si cat erau de timizi atunci cand simteau ca s-ar putea indragosti. Stangacia si ezitarile, intalnirile pe ascuns, dragostea lui pentru Lena, pentru zbor, pentru avioanele care il asteptau – toate ma arunca intr-o stare cu un parfum nedeslusit. Si nu e doar pentru ca povestea a fost scrisa de unul dintre cei mai buni piloti de MIG-21 sau pentru ca imi place sa zbor. Nu, e altceva ce atinge coarda sensibila intr-un mod foarte placut.

„Avioanele asteptau ridicand intrebatoare boturile, isi inaltau oblic elicele, ca sa-mi faca loc sa trec, se framantau pe jambele solide incuviintandu-ma cu fluturari mute de comenzi. M-am strecurat printre aripile boante, printre fuselaje masive, pana la avionul meu; acolo m-am lipit cu tot corpul de fuselaj, si metalul inghetat m-a mangaiat moale sub palme si sub pieptul zdrelit, „Dumnezeule” am spus, cred ca am rostit cuvintele cu glas tare, „cum am putut fi atat de idiot?” Idiot era putin spus, am intrezarit ochii Lenei, intunecati, cu lumina aceea galbena mereu la panda, ochi dragi, obositi de atata panda, obrazul ingust, suvita de par blond supta in coltul gurii, tricoul subtire de bumbac si picioarele bronzate varate in cizmele portocalii de cauciuc. Cum naiba am crezut ca avionul, fier mort, avionul singur… IAK-ul clipea ciclopic din cabina bombata, ma invaluia intelept cu aripile lui retezate, freamatul metalului plamadit in avion, al metalului care inceta sa mai fie fier mort.

… Nu stiu cat am ramas asa in hangarul inghetat, numai in camasa, tremurand din tot trupul, lipit de avion. Se apropiase parca si se lipise de mine, presandu-ma de avion, Lena, cu haina ei pescareasca din panza cerata; nu ne vorbeam, nu era nevoie de cuvinte, ajungea numai ca o stiam langa mine, era asa bine, parca incepuse sa se incalzeasca tabla rece, si ma cuprindea caldura aceea de miez de zi varateca…”

Pana cand s-or gandi sa o reediteze, o gasiti in anticariate. Ultima, pe care am gasit-o la Universitate, a ajuns, intr-un final, la destinatar. Pentru ca „dacă te pui pe tine curat în cuvinte, n-ai cum să fii ridicol”.