După pregătirea teoretică, despre care tata vă va vorbi pe blogul său ;), planoriştii trec la partea care îi interesează cel mai mult, adică la zbor. Învaţă despre efectul comenzilor, văd care-i treaba cu linia dreaptă şi cu virajul, încep să prindă decolarea şi aterizarea, fac S-ul şi vria – adică exerciţiile obligatorii din Cursul de Pregătire în Zbor.
Înainte de vrie, care e prima experienţă acrobatică a oricărui planorist, elevilor li se simulează câteva situaţii speciale cu care se pot întâlni în timpul zborului. Aşadar, se fac câteva zboruri aparte, cu simulare de rupere a cablului în decolare, la 15, 50 si 90 de metri. Ideea e ca elevul să înveţe să se descurce şi să nu fie surprins de cazurile speciale. Mai ales când planeta e aproape rău şi instinctul de conservare îţi spune prostii.
Când am ajuns şi eu la cazurile speciale, nu mai era nimic nou sub soare. Văzusem o mulţime de elevi trecând prin faza asta, după 2 ani de dublă (pe vremea aia, se zbura de la 14 ani). Visam cazurile speciale noaptea. Mi se părea că nu sunt mare brânză. Pentru că nu le încercasem în simplă comandă 🙂
A venit şi ziua minunată, când trebuia să decolez pentru un tur de pistă 😀 Am ajuns la 10 metri. Şi cam atât.
Am închis carlinga, am dat raportul, fanionul a început să fluture, iar mosoristul, să întindă cablul şi să mă remorcheze. Nici n-am apucat să ma desprind, că cineva a stins lumina. Şi în capul meu s-a aprins becul roşu. S-a umflat paraşuta şi n-am mai văzut nimic înainte. Mâna stângă a tras de declanşator, iar roşul murdar al paraşutei s-a dat la o parte şi interiorul carlingii a fost inundat de soare. Viteza era mică, aşa că am împins uşor de manşă şi l-am lăsat să coboare. Nu mai era nevoie de flaps, ca să nu mai zic de frână. Aveam destul teren în faţă şi intuiam că planorul se va opri în scurt timp. Deşi, din cuvinte, am senzaţia că a durat o veşnicie, acolo totul s-a petrecut în doar câteva secunde. După ce viteza a devenit decentă, am tras uşor de manşă, am îndulcit (da, da, asta e una din fazele aterizării 🙂 ), am redresat, am scos frâna şi am aterizat normal.
Pfiu, a fost cel mai scurt zbor ever 🙂 Şi cu parapanta am stat mai mult în aer 😛