Uită-te în sus!

Din seria „de când nu mai am job, mi se întâmplă numai chestii faine” face parte și faptul că am descoperit ce spectacol dă natura în fiecare noapte, în timp ce noi dormim.

Că-s cu capul în nori nu mai e vreun secret și nu de puține ori mi s-a întâmplat să mă împiedic pe stradă pentru că eram cu ochii după avioane. Dar să rămân cu ochii lipiți de cer, în mijloc de noapte, in the middle of nowhere (=Fundulea) n-am pățit până acum.

Când eram copil și băteam aerodromul în lung și în lat, de dimineața până seara, aveam obiceiul să mă întind în mijlocul câmpului și să mă uit la cer. Aveam senzația că se deschide o gură imensă și mă înghite. Mă copleșea cerul. Așa cum m-au lăsat fără grai stelele pe care le-am urmărit sâmbătă noapte.

Alex mi-a tot povestit despre mersul la stele și despre cât de surprinși rămân oamenii după o noapte albă, petrecută pe un câmp, dar n-aș fi crezut niciodată că stelele astea, pe care le vedem vag din oraș, ar putea să te lase mut de uimire.

Ei bine, sâmbătă seară, am plecat la Fundulea, unde poluarea luminoasă nu le dă bătăi de cap astronomilor amatori, la ocultația lui Jupiter cu Luna. Dar pentru că fenomenul se petrecea abia la 4 dimineața, am stat și ne-am uitat la stele. Și-am învățat constelații, și-am văzut Calea Lactee cum nu am vazut-o niciodată. Pentru ei, adică pentru Conu, Șarpe și Maus, Calea Lactee se vedea prost și mi-au repetat de zeci de ori că de la munte se vede mai bine. S-o fi văzând mai bine, dar eu nu am mai vazut-o niciodată nici măcar așa.

E frumoasă Calea Lactee și e fascinantă povestea ei, cu ceainicul din care iese fumul care o formează, cu Lebăda și Vulturul care se aleargă de-a lungul ei. Aș sta și aș asculta poveștile astea în fiecare seară. De abia aştept tabăra de stele, din august, când sper să prindem cât mai multe nopţi senine 🙂

Când aveţi timp, ieşiţi din oraş, ochiţi un spaţiu fără iluminat public şi uitaţi-vă în sus. O să fiţi cel puţin surprinşi 🙂