Guest post: Despre pasiune și curaj

Mă leagă de aviatori un soi de dragoste totală. Tatăl meu a fost unul dintre ei. A murit când eu aveam 13 ani și nu există zi în care să nu mă gândesc la el. Dacă închid ochii, nu pot spune că îmi amintesc în detaliu trăsăturile feței sale… Dar pot să reconstitui fiecare dintre poveștile pe care mi le spunea despre școala de pilotaj, despre AVIASAN, despre TAROM.

În lungile momente de agonie dinaintea sfârșitului, nu medicamentele erau cele care îi aduceau liniștea, ci amintirea clipelor minunate petrecute ca pilot. Îi ceream să mi le descrie o dată, încă o dată și încă o dată. Ele sunt singura moștenire care va rămâne cu mine mereu. Îi sunt recunoscătoare tatălui meu pentru că a împărtășit cu mine o parte din frumusețea acestei profesii.

Mi-aș fi dorit să fiu aviator. Din nefericire, nu am fost suficient de încăpățânată pentru a-mi urma visul.  Am ales facultatea de jurnalism. Am lucrat în presă, apoi în relații publice, am predat la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării. Am rămas legată de profesia de aviator și viața mi-a oferit șansa să fiu aproape de piloți și de cei care iubesc zborul. Am descoperit întâmplător pasiunea asta la unii din prietenii mei și la studenții mei.

Studenții mei sunt cei pe care îi am în gând când scriu rândurile acestea…

Jurnalismul este despre oameni, nu despre cadavre. Sigur, o catastrofă aviatică va fi mereu un subiect de presă. Din nefericire, în România, drama este accentuată și de circul pe care îl fac cei care aleargă să prindă un cadru cu victimele, cu familiile îndurerate, să surprindă momente intime la care nu ar trebui să fie martori. Și, de fiecare dată, justificarea este aceeași: interesul publicului. Greșit. Nu acesta este interesul publicului. Sau, mai corect, nu mai este.

Când am auzit ce s-a întâmplat la Bănești, mi-a stat inima in loc. Am urmărit emisiunile de știri. Am citit ziarele. Și am rămas cu un gust amar. Aceleași informații seci, aceleași imagini prost alese. Mai departe, nimic… Mi-ar fi plăcut ca cineva să fie atent la ce s-a întâmplat. Detaliile sunt importante în jurnalism. Ele fac ca un subiect aparent evident să se transforme într-o poveste extraordinară. Ce este Bănești Fly In și cine sunt cei care l-au organizat? De ce? Cum? Cine sunt cei care au participat? De ce? Cum? Aș fi vrut să știu mult mai multe despre viața comandorului Petru Lazăr, nu despre moartea lui. Aviatorii sunt o “specie aparte” și acesta ESTE un subiect interesant pentru public. De ce? Pentru că profesia asta este despre curaj, despre pasiune, despre dăruire. Smaranda Brăescu, Horia Agarici, Mircea Zorileanu, Ștefan Sănătescu, Escadrila Albă… Toți acești oameni au îndrăznit să viseze și au luptat să treacă peste orice bariere. Și istoria nu se sfârșește cu ei. Și azi, sunt mulți alții care duc mai departe spiritul acesta. Și asta înseamnă, pentru noi ceilalți, că există speranță.

Între vestea despre câștigătorul Masterchef România, o tentativă de sinucidere și interminabilele dispute dintre Primul-Ministru și Presedinte, un reportaj despre aviație și aviatori, chiar dacă “forțat” de împrejurări nefericite, ar fi atras atenția publicului, l-ar fi informat, l-ar fi educat. Adică i-ar fi oferit exact ce își dorește.

Am recitit textul acesta și mi-am dat seama că am făcut o mare nedreptate… În toți anii de după moartea tatei, a fost un personaj care mi-a “întreținut” dragostea pentru aviație și care a păstrat cu sfințenie toate brevetele de pilot ale tatei, toate planurile de zbor, medaliile și distincțiile primite. Și pentru aceasta, îi voi rămâne mereu recunoscătoare mamei mele.

Mădălina Paxaman este masterandă la Aarhus University, Danemarca.

Photo credits: Alex Conu

Sharing is caring 😉

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.