Vreme aiurea.
Atunci cand mi-e lene sa-mi rezolv problemele, ma retrag intr-o carte buna (in cazurile fericite) sau in literatura de specialitate (cand am examene). Nu astept sa se rezolve de la sine, dar le dau un mic ragaz, poate ca lucrurile se vor aseza de asa maniera incat atunci cand voi lua din nou haturile in maini, voi avea bucuria de a observa ca lumea s-a calmat, ca nu mai fuge/se ascunde nimeni, ca putem discuta calm si deschis si ca suntem capabili sa lasam loc de „buna ziua” pe unde trecem. De cele mai multe ori, mi-am luat-o tocmai din cauza asta. Pentru ca am avut niste asteptari normale din partea unora care, cu toate ca dadeau semne ca sunt in stare sa vada efectele si sa identifice cauzele pentru a le elimina, au demonstrat contrariul. In fond, pentru ce sa comunicam ? Mai bine lasam lucrurile sa curga de la sine, poate se rezolva singura problema. Din pacate, oamenii pot ierta, dar de cele mai multe ori, nu mai pot uita.
Dar de data asta nu mi-e lene. Am renuntat sa mai caut cauza ultimei experiente nefericite tocmai pentru ca am inceput sa simt ca nu merita. Ca nu ii pasa si ca, in fond, eu voi trece peste si lucrurile vor reintra pe fagasul binecunoscut: scoala, munca, biblioteca, parc, zbor, etc. Cu fiecare experienta de genul asta tind sa suflu si mai mult in iaurt. Sa nu mai am incredere, sa nu ma mai implic. Pentru ca oricum nu merita. Si astfel raman dincoace de rau, pentru ca dincolo de bine e prea bine. Si ce-i prea mult, strica.