Despre neputință

Moartea nu te întreabă. Vine, pur și simplu.

Acum un an, doamna cu coasa m-a pus față în față cu neputința de a mai face ceva pentru bunicul meu. Fusese diagnosticat cu un cancer galopant. Îmi spunea că piciorul său, bolnav de artrită, nu va mai ajunge la operație și încercam să-l conving că nu-i așa. Nu vroiam să cred că nu se mai poate face nimic pentru el. Până la urmă, a avut dreptate și-a plecat singur într-o călătorie în care vom pleca, la un moment dat, cu toții.

Azi încă mă doare neputința mea și indiferența unor medici incompetenți. Însă mintea mi-l păstrează viu, împăciuitor și cald, așa cum l-am simțit întotdeauna. Mi-au rămas ochii migdalați, năravul inconfundabil și dragul de oameni.

Sharing is caring 😉

3 comentarii la „Despre neputință”

  1. si mie mi-e uneori fantastic de dor de bunicul meu care a plecat dintre noi cand eu eram inca un copil, tot din cauza cancerului necrutator. Si de multe ori, cand imi este greu si vreau sa vb cu cineva – incerc sa-l chem in gandurile mele… Stiu cu siguranta ca ma vegheaza…

  2. Eu inca nu pot uita sentimentul sau de nemultumire vis-a-vis de faptul ca medicii n-au incercat sa il ajute. A stat 5 zile in spital pentru diagnosticare si l-au tratat cu fundul.

    Una peste alta, si eu ma gandesc la el destul de mult, uneori mi-e groaznic de dor de el. Dar ma gandesc ca poate ii e mai bine acolo unde e acum.

Dă-i un răspuns lui Maria Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.