A trecut atât de mult timp de când am pus piciorul în planor încât sâmbătă, când tata mi-a spus să mă pregătesc de zbor, m-am ciupit, ca să fiu sigură că e pe bune. Și a fost.
După ce l-am dat pe Leon cu fundul prin scaieți, ca să se prindă că a ieșit la simplă și să-i pregătim partea dorsală pentru termică, am stat și m-am tot uitat la minunatele păsări de dural, urcând și coborând din cer, ca într-un dans binecunoscut. Reîntoarcerea la zbor face bine, pansează răni și alungă nemulțumiri. E ca o fericire intensă, ce inundă toate cotloanele interioare și-ți pune sclipirea aia unică în ochi. E bucurie fără margini, până la urmă.
M-am cuibărit în pântecul planorului alb, cu parașuta roșie în spate. I-am verificat comenzile, mâinile s-au coordonat fără să gândesc. Îmi făceam griji că poate am uitat cum e cu zborul, dar după desprindere, totul a venit natural, ca într-o conversație cu un om drag, pe care-l simți foarte aproape.
Cele patru zboruri în tur de pistă, de sâmbătă şi duminică, m-au adus mai aproape de mine şi de ceea ce-mi place să fac de când mă ştiu. Am redescoperit plăcerea de a sta în câmp, cu soarele fierbinte în cap, am simţit cum e să te întorci la familia de pe aerodrom, unde discuţiile se termină mereu în hohote de râs. Şi, mai mult, m-am întors la zborul cu tata. Ştiu sigur că i-a plăcut să-l plimb peste seninul perfect, pentru că la finalul celor două zile încă purta în ochi sclipirea omului fericit.
Aştept cu nerăbdare alte zile cu aripi.
