La trecut

Când eram copil, visam să devin gimnastă. Mă fascina disciplina asta sportivă şi mă imaginam evoluând pe aparate, în săli pline-ochi de oameni. Până la şapte ani, am crescut la bunici, aşa că ei ştiau de pasiunea mea pentru gimnastică. Urmăream împreună concursurile şi ne bucuram când româncele urcau pe podium.

Pe lângă asta, în fiecare dimineaţă, bunicul meu mergea după lapte… Şi-l aşteptam entuziasmată, pentru că ştiam că îmi aduce medalii. Medaliile astea erau, de fapt, capacele de aluminiu ale sticlelor de lapte 🙂 Săream în pat şi mă dădeam peste cap până ameţeam de-a binelea, imaginându-mi cum voi merge la preselecţia Şcolii de Gimnastică de la Deva şi voi deveni o mare gimnastă. Şi-mi puneam la gât medaliile alea, legate cu sfoară, ca o mare campioană 🙂 Într-un final, am mers şi la preselecţie, însă antrenorii au considerat că sunt mult prea înaltă, deci şansele mele de a avea o carieră sportivă în direcţia asta erau nule. Cu toate astea, am continuat să iubesc gimnastica şi, bineînţeles, să devastez canapeaua din sufrageria părinţilor, cu toate salturile mele, după începerea şcolii generale.

Episodul care încă mă amuză şi are legătură cu gimnastica şi cu faptul că ai mei s-au pus mereu la mintea mea este unul petrecut într-o iarnă groaznic de friguroasă, când, la insistenţele mele nesfârşite, tata a decis să mă ducă la Liceul Sportiv, să o văd pe Lavinia Miloşovici. La ora respectivă, Lavinia era vârful de lance al Lotului Naţional de Gimnastică şi, recunosc, încă visam să ajung ca ea. Aşa că ne-am îmbrăcat bine amândoi şi-am pornit spre sala de antrenamente a lotului. Am stat în frig vreo patru ore. Când am ajuns la capătul răbdărilor şi voiam să plecăm spre casă îngheţaţi, am vazut-o pe Lavinia ieşind din sală. Inima mi s-a făcut mică şi mi-am pierdut glasul. Nici nu mai ştiam ce voiam să o întreb. Aşa că l-am luat pe tata de mână şi-am tulit-o pe poarta liceului. Aşadar, cele patru ore petrecute în curte s-au dus degeaba, pentru că mă lovise o timiditate tâmpă la vederea gimnastei. Şi acum, tata mai râde de mine pe chestia asta.

Între timp, am început să lucrez pentru Fundaţia Nadia Comăneci şi-am cunoscut-o pe Nadia, deci tot pe lângă gimnastică m-am învârtit. Şi, de data asta, nu m-a mai furat timiditatea 😉

Sâmbătă, am mers la Complexul Olimpic de la Izvorani, cu Alex, unde lotul de gimnastică se antrenează pentru Olimpiadă. Alex a avut de pozat, iar eu am fost pe post de stativ 🙂 Ideea mi s-a părut foarte faină de la început, dar din momentul în care am intrat în sală, m-am simţit mică şi-am rămas iar fără grai.

Fetele sunt uimitoare. Prin graţie, prin tenacitate, prin voinţă. Şi prin uşurinţa cu care fac exerciţiile. Păşesc pe bârnă de parcă ar fi pe o alee în parc. Până şi atunci când urcă pe cântar sunt graţioase. Jumătatea de oră petrecută în sala de antrenamente mi-a făcut pielea de găină şi mi-a amintit cât de mult muncesc fetele acestea şi ce sacrificii fac pentru medaliile pe care le câştigă. Dacă, la televizor, evoluţiile lor par incredibile, pe viu, totul pare dincolo de realitate. Trebuie să stai pe bancă, lângă ele, să le vezi antrenându-se, ca să poţi înţelege ce înseamnă munca susţinută şi dorinţa de a face performanţă.

Am plecat de la Izvorani cu un zâmbet larg pe faţă şi cu un nod în gât. Le ţin pumnii, ca şi până acum, şi sper să le văd pe podium la Londra.